
‘O viento s’arrobb e voce de criature
e ppo’ ‘e fa vulà miezz’ ‘e frasche e ‘e fronne
‘ell’ arberi viecchi, cu grosse radici,
ca sanno senti’ ‘e ccose ca dici
acccussì p’ e sussurrà, cchiù ‘nfunn ancor
fin ad arrivà addò ro munno sbatt o cor.

Si nu criatur’ ride, ride pure ‘o Core
e subet’ sponta miezz’o prato nu ciore.
Si nu criatur’ è allero, ‘o Core è cuntento
e nascen farfalle ch’abballan’ c’o viento.
Ma, ‘e vvote, ‘e surrisi addeventano lacrime:
ca scenneno, cavere e pesante,
facenn mal ‘a ‘na Terra ca appaurata, tremma
a vedè ‘a morte ca s’inserta c’a vita.
Ossezia, Israele, Iraq, Palestina...
Miezz’ a bomme e scuppette ‘a morte cammina,
purtanneso appriess’ ceceni, afghani
e nu sacc’ chine ‘e criature africani!

Bumbardan’, sparan’ e parlan ‘e pace,
a ‘o Core do munno ‘sta cosa nun piace:
“Si cu ll’ odio e ‘a violenza ‘ata regnere ‘a Terra,
nun dicite bucìe: chiammatela ‘uerra!
‘A pace è nu surris, è man rind a mano,
durmì a suonn chin , guardà luntano
e sotto a nu cielo senza nuvole vedè
‘e sette culure ‘ell’arcobaleno.

Sulo se l’ammore saje dà
‘o viento cu nu surriso, pò allora purtà
All’arberi viecchi e a ‘e radici lloro
‘e voce je suonn’ d’e criature felici!”
Elio Giacone
